UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU FACULTATEA DE LITERE ŞI ARTE
Toponimie pe Valea Someşului Mare (de la Beclean la Dej). Studiu lingvistic
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT
Conducător de doctorat: PROF. UNIV. DR. VICTOR V. GRECU
Student doctorand: MARIA-AUGUSTA SZÁSZ
2014
Cuvinte cheie: toponime de pe Valea Someşului Mare, bilingvism, interferenţe lingvistice şi transfer, limbi în contact, graiuri locale, categorii de toponime, împrumuturi lexicale, sincronie şi diacronie
CUPRINS
Introducere
8
Capitolul I Aspecte extralingvistice ale toponimizării. Probleme generale. Toponimia, geografia, istoria, demografia şi cultura populară
13
1. Probleme generale
13
2. Condiţionarea extralingvistică a toponimizării zonei. Detalieri (Geografie sumară. Probleme economice de ieri şi de astăzi şi reflectarea lor în toponimie)
24
3. Condiţii de viaţă. Date demografice. Religia. Istoria. Reflectarea lor în Toponimie
34
4. Bilingvismul şi multilingvismul. Probleme generale. Despre romi
35
5. Populaţia romă pe parcursul veacurilor
36
6. Integrarea socială a romilor şi sistemul de educaţie
37
7. Multilingvismul romilor şi toponimia
39
8. Religie şi demografie
40
9. Alte date demografice
47
10. O altă abordare istorică
54
11. Etnografie şi folclor
64
12. Despre limba română, limba maghiară şi caracteristicile generale ale graiurilor lor în zona cercetată
66
13. Câteva concluzii
68
Capitolul II. Reflectarea bilingvismului / multilingvismului în toponimie
71
A. Bilingvismul şi multilingvismul. Concepte de bază. Generalităţi
71
1. Limba maternă
71
2. Bilingvismul. Probleme generale
72
3. Concepte de bază în lingvistica de contact. Din nou despre interferenţă 76 4. Împrumutul lexical propriu-zis
77
5. Calcul semantic şi toponimele
78
6. Traducerea în toponimia zonelor bilingve. Calcul lexical
78
7. Ignorarea valorii gramaticale a etimonului. Pleonasme interlingvistice şi calc gramatical
79
8. Ignorarea sau / şi opacizarea sensului lexical şi a sensului gramatical şi contribuţia acestora la forma sonoră actuală a toponimelor. Toponimele care astăzi (aparent) nu au nimic cu apelativele respective, cu etimoanele lor 80 9. Etimologia populară
81
10. Alte probleme de fonetică
83
11. Hiatul
84
12. Francisc Király despre reflectarea (reciprocă) a vocalelor maghiare în împrumuturile româneşti de origine maghiară. Exemplificări din toponimia zonei
86
13. Corespondentele consoanelor maghiare în împrumuturile lexicale româneşti de origine maghiară. Reciprocitatea / reversibilitatea fenomenului
88
14. Interferenţe morfologice/ morfosintactice. Generalităţi
97
15. Calcul morfologic. Din nou despre bilingvism
99
16. Formarea cuvintelor
100
17. Substantivul şi prepoziţia, implicate în interferenţă. Adjectivele substantivizate
105
18. Adjectivul. Adverbul
111
19. Bilingvismul ţigănesc-român şi traducerea. Implicaţii în toponimie
111
a.) Din nou despre romi
111
b.) Împrumuturi din limba romani
115
c.) Traducerea toponimelor româneşti şi maghiare în limba romani
116
Capitolul III. Categorii de toponime. Clasificări
119
1. Aprecieri generale
119
2. Căror limbi aparţin toponimele? O viziunea sincronică
121
3. După origine. Diacronia
123
4. Categoriile de toponime după natura obiectului desemnat
126
5. După trăsăturile de bază ale toponimelor
139
6. Alte clasificări
149
a) În zonele de contact lingvistic
149
b) Importanţa geografică, socioeconomică a lucrurilor denumite şi vechimea toponimelor
151
c) După natura apelativelor – într-o lucrare veche
153
c1) Oiconime care se referă la râuri, lunci, ape stătătoare şi izvoare
153
c2) Oiconimele care reflectă realităţile orografice ale judeţului
153
c3) Oiconime cu referire la poziţia geografică, la caracteristicile spaţiale, la realităţile pedologice
154
c4) Oiconime ce se referă la păduri, zăvoaie, plantaţii, terenuri defrişate
155
c5) Oiconime din nume de plante
155
c6) Oiconime din nume de animale, activitatea de păşunat şi creşterea animalelor
156
c7) Oiconime referitoare la ocupaţii şi instituţii
156
c8) Toponime redând numele cnejilor fondatori şi relaţii sociale în legătură cu întemeierea localităţii
157
c9) Oiconime referitoare la biserica romano-catolică şi la instituţiile bisericeşti
157
c10) Oiconimele din nume de persoane
157
c11) Oiconime obţinute din etnonime
158
Capitolul IV. Toponimie pe localităţi
160
Câteva precizări
160
1. Date privind istoria oraşului Beclean. Toponime până la sfârşitul secolului al XIX-lea
163
2a) Din istoria Becleanului, cu incursiuni lingvistice
163
2b.) Toponimia Becleanului până la sfârşitul secolului al XIX-lea
166
2. Dej
169
3a) Puţină geografie
169
3b) Dej - Pagini de monografie
170
3c.) Toponimele Dejului până la sfârşitul secolului al XIX-lea
176
4) Coldău
182
4a.) Date istorice
182
4b.) Toponime în decursul anilor (după Kádár J., SZDVM, IV, 533 etc.)
184
4c.) După o sută de ani
187
4d.) O comparaţie
194
5.) Cristeştii Ciceului
197
5a.) Câteva date istorice
197
5b.) Toponime din Monografia lui Kádár J.
200
5c.) Microtoponimie actuală în Cristeştii Ciceului
202
6.) Uriu, centru de comună la răscruce de drumuri spre Ţara Lăpuşului, spre Dej, spre Bistriţa şi Năsăud
207
6a.) Evoluţia numelui şi câteva date istorice, geografice, toponimice
207
6b.) Toponime din Uriu, după Monografia lui Kádár J.
210
6c.) Toponimie actuală în Uriu
214
7. Reteag. Prezentare generală
220
7.a.) Evoluţia numelui. Schiţe istorice
221
7.b.) Toponime în Reteag între anii 1577-1898
223
7.c.) Situaţia de astăzi a toponimelor
229
7.d) Părţi ale satului Reteag
231
8.) Baţa. Schiţă privind numele şi istoria localităţii
232
8.a) Toponime pe parcursul vremurilor
234
8.b) Microtoponimia de azi a satului Baţa
236
9.) Ciceu Mihăieşti: geografie, istorie, demografie, evoluţia oiconimului
239
9.a) Toponime vechi în Ciceu Mihăieşti
241
9.b) Toponime după o sută de ani
242
10.) Mănăşturel. Aşezarea geografică. Probleme de istorie şi de evoluţie a numelui localităţii
247
10.a) Toponime şi istoric
249
10.b) Toponimie în anul 2000
250
11.) Cuzdrioara. Geografie. Istorie. Evoluţia numelui.
252
11.a) Toponimele Cuzdriorii pe parcursul secolelor
254
11.b) Toponime în anul 2007 din Cuzdrioara
256
12.) Satul Măluţ – o localitate mică, dar la fel de importantă ca celelalte. Geografie. Istorie. Evoluţia numelui
261
12. a) Nume ale unor părţi de hotar ale Măluţului până în anul 1900
262
12.b) Toponime din Măluţ, în 2008
264
13.) Braniştea în spaţiu şi timp
265
13.a) Microtoponime până în 1900
267
13. b) Microtoponimia „Arpaşteului” în 2007
271
14.) Sânmărghita. Aşezarea geografică. Din istoria localităţii şi a numelui
276
14.a) Microtoponime vechi din Sânmărghita
277
14.b) Microtoponime în Sânmărghita în anul 2007
282
15.) Mica/ Mikeháza. Probleme generale de istorie şi geografie
287
15.a) Toponimia veche din Mica
290
15.b) Toponimia Micăi de azi
291
16.) Câteva localităţi în afara spaţiului geografic supus analizei toponimice prin titlul lucrării
295
16. a) Ilişua
295
16.b) Hăşmaşu Ciceului
295
16. c) Nireş – în anul 2007 (Comuna Mica)
296
Câteva concluzii finale
298
Hărţi Abrevieri
Bibliografia tezei Hărţi Abrevieri Bibliografie
« Qui a décrété que l’histoire de ces hommes sans histoire était moins noble? Sans doute ceux dont l’Histoire n’est faite que de sang. » Gérard Martenon, 7 Ne-am propus să adunăm materiale toponimice de pe valea Someşului Mare, din localităţile de pe ambele maluri ale râului, de la Beclean până la Dej. La cele două capete ale zonei cercetate se află oraşul Beclean şi municipiul Dej, cu spaţiu vital mai mare, cu un teritoriu mai mare, decât satele care gravitează în jurul lor, cu teritoriu mai întins în interiorul lor, în intravilan, dar şi în extravilan. Este de ştiut însă că în viaţa oraşelor, administraţia şi politicul intervin mai accentuat, fapt pentru care tradiţia toponimică suferă schimbări uneori drastice. Intervenţia economicului modern, extensia urbanizării,
urbanizarea
extensivă
şi
intensivă
necesită
o
atenţie
sporită
a
administrativului şi politicului şi dezvoltarea multilaterală duce şi la schimbări drastice în educaţie, în cultură, în uzajul lingvistic. Cultura înaltă este alta faţă de cea rurală, tradiţională, dar poate că ar trebui să vorbim şi despre o a treia categorie de cultură: despre cultura urbană, care este una specială, nu este nici cultură populară, nici cultură înaltă, este cultura unor aglomerări urbane azi bine organizate, planificate politic sau economic sau şi politic, şi economic. În microregiune trăiesc români, maghiari, romi, înainte aici au mai vieţuit saşi, evrei, armeni şi acest amestec de etnii, situaţiile locale de bilingvism popular, de poliglotism se reflectă într-un mod special în sistemul de toponime. Zona geografică este una mixtă din punctele de vedere etnic şi religios. Am plecat de la premisa că multietnicitatea, multiculturalitatea, istoria însăşi a locurilor, a localităţilor, pe parcursul vremurilor trebuie să fi pus amprenta pe procesul de toponimizare din această microregiune, pe sistemul de toponime, pe sistemul de onomastică. Urma doar ca prin cercetări pe teren, prin notiţele luate pe parcursul anilor, prin discuțiile purtate cu persoane cunoscute sau cele necunoscute şi anchetate, prin cercetarea hărţilor realizate în colaborare cu subiecţii anchetaţi, cu autorităţile locale, ale celor obţinute prin satelit, prin parcurgerea pe jos sau cu mijloace de transport tradiţionale a locurilor în cauză etc. să demonstrăm presupunerile noastre.
Localitatea Cireşoaia (denumirea veche: Dicea / palatalizat: D’icea, din oiconimul maghiar Décse / Magyardécse (Szabó M., Attila) se află la aproximativ 4 km de Braniştea, la 5-6 km de Someşul Mare, pe o creastă de dealuri, cele mai înalte din microregiunea studiată din punct de vedere lingvistic / toponimic. Etnic, satul este pur maghiar; printre altele oamenii merg la lucru în locul numit ungureşte: Szilajba. Rareori se întâmplă ca un adjectiv să devină toponim – eventual, după schimbarea valorii sale gramaticale: după ce devine substantiv… În primul rând, am exclus din calculele noastre adjectivul maghiar „szilaj”, cu sensul de „năzdrăvan, neastâmpărat, de nestăpânit”. E clar că -ba de la sfârşitul numelui este desinenţă de inesiv-ilativ, cazuri adesea confundate în zonă, unificate, redate numai prin desinenţele -ba / -be. Am întrebat un subiect – persoană cu studii superioare, care lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit, dar în particular este un pomicultor de frunte al localităţii – ce înseamnă numele locului respectiv, de unde vine toponimul respectiv. Nu a ştiut să răspundă, semn că toponimul s-a opacizat complet şi într-o localitate monolingvă, chiar în limba în care s-a format… Termenul este compus din m. szil r. „ulm” şi m. alj „poale(le), parte(a) de jos” şi desinenţa maghiară de complement circumstanţial de loc, adică toponimul are, indiscutabil, legătură cu practica, frecventă în Evul Mediu, de a obţine terenuri arabile prin defrişare. „Ulmişul” în cauză nu mai există de multă vreme şi tot de multă s-a pierdut din memoria colectivă. De ce am adus vorba despre acest toponim? Prima localitate mai importantă după Braniştea, spre Dej, pe şoseaua ce leagă Becleanul de municipiul Dej, pe malul stâng al Someşului Mare, este Sânmărghita, cu o populaţie mixtă din punct de vedere etnic, româno-maghiară. Aici găsim toponimul românesc Sâlbea. (Compară: Szabó T. Attila, Az Isztambulba şi Kádár József, Monographia). Lingvistul maghiar erudit, o adevărată enciclopedie a domeniului, stabileşte etimonul m. szil „ulm”… Forma sa de ilativ-inesiv, cu desinenţa –be, a fost interpretată de populaţia românească monolingvă, majoritară, ca un nominativ, adăugându-i articolul hotărât propriu-zis enclitic românesc, -a-, unei forme de singular terminate în -(b)e, nespecifice limbii române: fonetismul străin s-a ameliorat prin adaptarea morfologică. Cât de mare o fi fost ulmişul respectiv este greu de stabilit astăzi. Nu ştim care a fost întinderea sa, configuraţia sa, când a fost defrişat, dacă a fost defrişat prin o singură acţiune sau în etape succesive sau cu intercalări în timp. Cele două localităţi amintite nu
sunt învecinate, prin Cireşoaia nu trece şoseaua interjudeţeană despre care am vorbit, dar hotarul Cireşoii şi hotarul Sânmărghitei se ating, aşa că s-ar putea ca cele două toponime să facă referire „istorică” la una şi aceeaşi pădure… Bilingvismul colectiv (popular) şi-a pus amprenta pe forma numelor de locuri. R. Sâlbea a fost reîmprumutat de populaţia maghiară într-o perioadă istorică în care influenţa limbii române asupra limbii maghiare a devenit mai puternică, după ce sensul etimonului s-a opacizat. Astăzi asistăm la crearea formei maghiare de ilativ-inesiv, cu dublarea desinenţei de caz, peste articolul hotărât românesc: Szâlbeába. Să se compare cu toponimele maghiare Pálobába, Hosszubába, Bodibába, Várbára / Várbába, Holjoambába şi r. În Palobă, În Hosubă, În Bodibă, În Varbă, În Holioambă etc. din Uriu, Coldău, Reteag etc. În lingvistica românească se insistă asupra faptului că, din moment ce în limba română există regionalismele bărc, rât, tău, temeteu etc. (împrumutate din limba maghiară: berek, / berk, rét, tó, temető), toponimele simple sau compuse cu Bărc, Rât, Tău, Temeteu trebuie să fie neapărat de origine românească. Părerea ar trebui nuanţată. Probabil că toponimele maghiare corespunzătoare (alături de apelativele respective) au avut un rol important în împământenirea definitivă a regionalismelor româneşti amintite, relaţia dintre toponimele româneşti şi cele maghiare corespunzătoare,
dintre
regionalismele româneşti şi etimoanele lor maghiare, dintre cele două apelative şi cele două toponime fiind extrem de complexă. Pe de altă parte, trebuie să facem deosebirea clară între împrumutul lexical propriu-zis şi împrumutul toponimic. Împrumutul lexical, cu mici excepţii, trece dintr-o limbă în alta cu bagajul său lexical cu tot: semnificaţia sa poate fi păstrată integral, alteori poate avea loc îmbogăţirea sensului (extensia semnificaţiei), îngustarea acestuia (restrângerea), ameliorarea sau peioraţia. În împrumutul toponimic prea puţin contează păstrarea sensului apelativului etimon, oricum rolul său nici în limba de origine nu este de a denumi categorii, noţiuni generale, ci şi aici, şi în limba primitoare va avea o funcţie specială: de a denumi un singur obiect, ca orice substantiv propriu, de a identifica, de a denumi câte un obiect pentru a-l personaliza, pentru a-l singulariza, pentru a-i stabili un loc care este numai al lui în categoria obiectelor de acelaşi fel. Or, pentru aceasta nu are nevoie de sensul apelativului etimon.
În fiecare limbă există nume topice care au o legătură foarte strânsă cu apelativele din care provin; acestea sunt la începutul drumului lor în procesul de toponimizare. În altele, sensul apelativului etimon s-a pierdut de mult, forma lor opacizându-se complet, încât etimonul nu se mai poate recunoaşte. Aceste toponimice (stră)vechi au trecut din limbă în limbă pe parcursul deceniilor, secolelor şi mileniilor, au fost împrumutate şi adesea reîmprumutate, succesiv, de mai multe ori şi tot de atâtea ori au fost adaptate fonetic şi morfologic. Este un proces fără sfârşit, un continuum, şi cu cât un toponim este mai vechi, cu atât există posibilitatea să nu se poată restabili etimonul. Aceste procese, fenomene au avut loc în trecut şi au loc şi în prezent, fenomenele dobândesc noi nuanţe doar pentru faptul că se schimbă factorii, condiţiile socioeconomice care le influenţează. Cunoaşterea limbilor în contact, cunoaşterea legilor fonetice, aşa cum acţionează ele, limitat în timp şi spaţiu, cunoaşterea realităţilor economice, sociale, istorice, demografice, în care s-a născut un toponim, în care s-a transmis dintr-o limbă în alta etc. ajută cercetătorul şi în restabilirea formei iniţiale a toponimului, în găsirea etimonului său. Pentru elaborarea lucrării am considerat că este foarte important să parcurgem o bibliografie bogată, vizând ştiinţa numelor topice, istoria limbii române, istoria limbii maghiare, istoria poporului român, istoria poporului maghiar, gramatica descriptivă a limbii române şi a limbii maghiare, problematica lingvisticii generale, problemele generale ale bilingvismului ca ştiinţă, bilingvismul român-maghiar, lingvistica de contact, dialectologia românească, dialectologia maghiară, anumite probleme de dialectologie istorică, lingvistica spaţială, lingvistica areală, lingvistica contrastivă româno-maghiară etc. Pregătirea teoretică am legat-o strâns de activitatea practică în teren, de anchetele toponimice, sociale, sociolingvistice şi psiholingvistice pentru adunarea materialului concret. Între Introducerea propriu-zisă, pe de o parte şi Concluziile finale, urmate de Hărţi, Lista de abrevieri şi Bibliografia tezei, pe de altă parte, prezenta teză de doctorat are patru capitole mari.
Capitolul I tratează problemele generale ale toponimizării, condiţionarea extralingvistică a denumirii locurilor. Am arătat cum se reflectă în toponimie caracterul graiurilor a două limbi în contact, într-un mediu de bilingvism popular, cum se reflectă problemele de geografie, problemele economice de ieri şi de azi, relaţiile de proprietate, condiţiile de viaţă ale oamenilor, datele demografice, proporţiile demografice, etnice,religia locuitorilor, istoria locurilor – în mod direct sau indirect. Toponimele sunt uneori adevărate fosile lingvistice, într-o relaţie complexă cu istoria, cu viaţa oamenilor (Chiorboli, Jean, Langue corse, p. 11). Uneori datele istorice ne ajută la interpretarea multiplă a toponimelor, alteori în lipsă de alte argumente istorice, toponimele ajută la elucidarea unor aspecte ale istoriei… Am arătat în ce măsură limba română şi limba maghiară, în primul rând, şi limba germană, prin excelenţă prin dialectul săsesc (dar nu numai) sunt implicate în procesul de toponimizare. Am arătat că, de regulă, primul ocupant al unei suprafeţe, primul descălecător, denumeşte locurile, dar într-o zonă multietnică acest proces este şi devine extrem de complex, complicat, mai ales datorită faptului că acesta ţine de istoria de lungă durată, lentă, a mentalităţilor, a spiritualităţii populare, a limbii înseşi… Am acordat o atenţie deosebită şi istoriei, şi situaţiei sociale şi economice a romilor, arătând care sunt cauzele pentru care în limba romani toponimele mai vechi sau mai noi, în general, sunt traduse. Aspectele ştiinţifice discutate le-am ancorat de la început în studiile de bilingvism, de lingvistică de contact ale unor somităţi în domeniu: Uriel Weinreich, Marius Sala, Ferenc Bakos, Ladislau Balázs, Francis Király, János Péntek, Attila Szabó T., Ştefan Szász, Lajos Tamás; în studiile de toponimie mai vechi şi mai noi ale lui L. Réthy, Marius I. Oros, L. Kiss, L. Loşonţi, Iorgu Iordan, M. Lungu, A. Rosetti, C. Suciu, E. Janitsek, Emilian M. Bureţea, Rodica Sufleţel, V. Frăţilă, Dragoş Moldovanu, Mircea Homorodean, Dana Botoroagă-Bercu, Ioan Toma, Miklós Hints etc. S-a subliniat în Capitolul I şi mai târziu că unele toponime reflectă în structura lor, în etimologia lor credinţa religioasă din Evul Mediu a oamenilor din zonă (Beclean, Cristeştii-Ciceului, Mănăşturel, Sânmărghita, Mica, Sântejude=Sântajud < din m. Szentegyed etc.) (Réthy, László, Szolnok-Dobokavármegye nemzetiségi, Tagányi K., SZDVM, I).
Altele se referă la aspectele geografice, de relief a locului: Pe Şăs, Reteag < sl. reteaz/reteag „creastă de dealuri”, Măluţ şi într-o fază incipientă de toponimizare (semitoponime): Pe Creastă, Lunca etc. (Ştefan Szász, Interferenţă, p. 460 etc.) Dintr-un cuvânt slav avem r. obraz dar şi toponimul r. Breaza; prin calc / traducere în m.: Emberfő „cap de om, faţă, obraz”, din m. ember „om” + fő „cap”; compusul m. după opacizare şi adaptare fonetică a devenit Ambriciu. Au o încărcătură istorică: Uriu, Tioltiur, Ardău (Vezi: N. Drăganu, Toponimie şi istorie, p. 34 etc., E. Petrovici, Studii p. 214). Uriiu < m. Őr, Tioltiur < Tótőr, Erdőóvó > Ardău apoi prin etimologia populară: m. Hordó > r. Hordou, satul de naştere a lui G. Coşbuc, azi purtând numele poetului. Denumirea satelor Ciceu Giurgeşti, Negrileşti provin din atroponime, sugerând numele cnejilor fondatori (Gheorghe, Negru.) R. Nireş < m. Nyíres „mestecăniş”, Sâlbea < m. Szil(be), Măgheruş (Cristeşti) < m. Magyarós „aluniş”, Huci, Poienile Reteagului, Bigbe(a) < Bükk / Bikkbe(be), La Arini, Agriş, Agrieş < Egeres / Jégeres „ariniş”, Curtuiuş (azi: Periş) < m. Körtvélyes, Cărpiniş, Dobric, Păltineasa, Sita < sl. „Păpuriş, pipirig”, Leorda, Cioncaş < Csonkás, Tioc < Tők, Borzás, Borzies < m. Borzás, Borsószer < Borszószer / Borsószer, Chişirât < Kisirit < kicsi rét „pajişte mică”, Bicarâturi < m. Bikarét(ek) < m. bika „taur” + rít / rét „pajişte” etc. se referă la flora locului şi la modul de defrişare a pădurilor pentru a obţine pământ arabil. Numele vechi al localităţii Viişoara este Beşeneu < m. Besenyő „peceneag, pecenegi”, în documentele vremii în latină Villa Paganica „satul păgânilor”; Bălăban (Cristur, Ilişua) este o reminiscenţă pecenego-cumană (Ovid Densusianu, Istoria limbii române vol. I, p. 243; Vl. Drâmba, Limbile cumană şi pecenegă etc.) Oiconimele Bayerndorf „satul bavarez” = r. Crainimăt < m. Királynémeti, aproximativ: „germanii regelui”; Aldorf, adică Wallendorf „satul de valoni” sunt de origine săsească, germană, după cum sunt de origine germană şi microtoponimele Bungăr „grădina cu pomi”, ca punct de reper, Boctărie „canton CFR” < Bakterház < m. bakter < germ., Dimiştai (din idiş) (Pentru alte aprecieri istorice legate şi de toponimie, s-au mai consultat următoarele surse bibliografice: Petrovici, E., La population, p.15; Toponimie ungurească, p.12, Continuitatea, p.6; Drăganu, N. Ancienneté, p.439; Pascu, Şt.,
Voievodatul, p.29; Pascu, Şt., Theodorescu, R., Istoria românilor, vol. III., p.236; Giurescu C. C., Istoria , Kádár, J., SZDVM, Köpeczi, Béla, Erdély, Kristó, Gy., A korai, Sala, Marius, Mihăilă, Gh., Cristalizarea, în Pascu, Şt., Theodorescu, R., Istoria, Grecu V. Victor, Permanenţe, Boia, L., Istorie şi mit etc). Punctele de reper (unele existente în prezent, altele dispărute) evocă şi toponimele r. Burtucă < bortă > m. Burtuka, La Păr, Ştiubei (în Uriu), Budâi < Bodon / bödön „ştiubei = ghizdul fântânii, putină”. Între Ape, Sărătura (lângă Someş, loc nisipos, pietros, sărat), Prunduri, Holuan / Holioambă „fostă albie a Someşului, azi secată şi nereperabilă), Şulediş < m. sülyedés „prăpastie, râpă”, Ciceu – m. Csicsó „vârf” < sl. Čiče (N. Drăganu, Românii) etc. Chendertău < m. Kendertó < m. kender „cânepă” + tó „lac” este o reflectare a punctului de reper, a locului unde s-a topit cânepa pe vremuri. Să se compare cu toponimele din sudul ţării de tipul Topila. Se referă la relaţii de proprietate oiconimele Mica – m. Mikeháza (m. háza „casa cuiva), Banatelke (m. telke „sesia, curtea cuiva”), localitate dispărută în locul căreia a fost înfiinţat Măluţul, Cleja „proprietatea parohiei”, Bodiba din antroponimul m. Bódi / Boldizsár, Pe Dimiştai / Într-a lui Dimiştai, Spermezeu < m. Ispánmező „câmpul prefectului”. Formele actuale ale toponimelor româneşti şi maghiare au etimoane în aceeaşi limbă sau în cealaltă, care se află în contact de secole întregi, evoluţia formei toponimelor am încercat s-o explicăm prin schimbările etnico-demografice din zonă, prin adaptările fonetice şi gramaticale care s-au făcut pe parcurs. În Capitolul II al lucrării am cercetat în profunzime „reflectarea bilingvismului / a multilingvismului în toponimie”. Plecând de la definiţiile posibile ale limbii materne, am încercat să definim cât mai nuanţat şi bilingvismul ca fenomen social şi ca fenomen psihic, insistând asupra faptului că şi bilingvismul este un fenomen la fel de natural precum este monolingvismul. Fenomenele de interferenţă şi transfer din graiurile limbilor în contact pot fi exemplificate cu prisosinţă şi în tezaurul de toponime din zona cercetată. Avem toponime
care pot fi considerate împrumuturi lexicale propriu-zise, altele calcuri semantice, altele traduceri propriu-zise, calcuri lexicale, altele pleonasme interlingvistice. Împrumuturile propriu-zise sunt adaptate fonetic în noua limbă, apoi şi din punct de vedere gramatical; cele două adaptări se pot face concomitent, la urma urmei adaptarea morfologică înseamnă şi ajustarea fonetică a termenului împrumutat. Într-o comunitate primară bilingvă, nu neapărat toţi membrii sunt bilingvi şi considerăm că în primul rând monolingvii sunt aceia care adaptează drastic din punct de vedere fonetic toponimul sau cuvântul împrumutat. Într-o fază avansată de bilingvism, bilingvul pronunţă fără dificultate şi sunetele care nu sunt specifice propriei limbi materne. Monolingvul adaptează conform propriului sistem fonetic şi bazei sale de articulaţie. Din trăsăturile sunetelor străine selectează pe cele care-i sunt convenabile şi conforme fonetismului limbii sale materne. Din m. Őr / Űr avem r. Uri. Posterioritatea şi rotunjirea lui ű maghiar de monolingvul român nu puteau fi redate concomitent, ci selectiv prin i sau u sau succesiv prin iu. Exemplele abundă în acest sens. Putem compara r. Ambrifiu cu m. Emberfő, r. Figa cu m. Füge. În toate cazurile sau în aproape toate cazurile adaptările fonetice se petrec pe baza unor legi fonetice, care funcţionează foarte riguros în timp şi spaţiu. Monolingvul nu sesizează caracterul compus al unui anumit împrumut lexical şi forma acestuia se opacizează în noua limbă. Monolingvul auzind un termen nou, îşi concentrează atenţia asupra începutului cuvântului, apoi pe parcurs, atenţia lui îi scade. De altfel, aparatul său auditiv nu este chiar unul deosebit de performant. Rostirea noului termen este aproximativă, după cum tot aproximativă intuieşte şi sensul cuvântului nou, cu tot efortul său. De regulă, sfârşitul cuvintelor poartă şi sensurile gramaticale: sufixe, desinenţe. Acestea sunt ignorate de cel care împrumută nu numai pentru că atenţia lui a obosit până la sfârşitul cuvântului, ci şi pentru faptul că aceste elemente gramaticale străine pot fi ignorate din moment ce împrumutul va trebui să fie încadrat în sistemul gramatical al propriei limbi. Iată de ce am afirmat mai sus că adaptarea morfologică a împrumuturilor este şi una fonetică şi invers. Reflectarea vocalelor maghiare în împrumuturile româneşti de origine maghiară şi reciprocitatea fenomenului sunt tratate aproape exhaustiv într-o lucrare de bilingvism a lui Fr. Király.
În Capitolul III redăm anumite categorii de toponime, încercăm să le clasificăm după anumite criterii. Toponimele sunt cercetate atât din punct de vedere sincronic, cât şi diacronic. Pe plan sincronic, interferenţele sunt taxate ca greşeli de limbă, din punct de vedere diacronic, istoric, ele au o valoare spirituală deosebită. Ceea ce la un moment dat poate fi taxat ca greşeală de limbă, cu timpul, uzul îl poate consacra. Lexicul limbilor într-o mică măsură este de origine latină, uralo-altaică (fiind vorba de limba română şi limba maghiară). Desigur, nu vorbim aici despre fondul principal lexical al limbii române, de exemplu. În rest, pe parcursul secolelor, fiecare limbă a împrumutat enorm de mult din cele cu care a intrat în contact. Există împrumuturi foarte multe dar şi foarte multe calcuri semantice, morfologice, care de altfel sunt tot împrumuturi, dar nişte împrumuturi de tip special, de structură semantică sau de structură gramaticală. Limba unui popor nu înseamnă numai limba standard, limba literară, ci şi dialectele ei, graiurile, şi variantele de contact. Toate acestea împreună conferă o anumită frumuseţe, o anumită bogăţie a limbii. Vorbitorii lor sunt concetăţenii noştri pe care cercetătorul este obligat să-i trateze cu respect pentru toată cultura populară pe care au creat-o. În Kálmán Béla, Helynévkutatás, pag. 344 şi urm. citim că numele râurilor mai mari peste tot sunt extrem de rezistente, conservatoare şi etimoanele lor nu pot fi interpretate, fiind din perioada preindoeuropeană. Hidronimul maghiar Szamos s-a transmis maghiarei prin filieră slavă. În Uriu, de exemplu, cu o populaţie majoritar ungurească Părăul este al „Ştiubeiului”. Numele apei este de origine românească, prin mijlocul satului Braniştea curge Părăul Dicii. Acest nume provine din maghiară. Oiconimul şi hidronimul Ilişua este de origine slavă (rusină). Astăzi ar fi extrem de greu să stabilim dacă toponimul a ajuns şi în română, şi în maghiară direct din ruteană sau dacă vreuna din ultimele două limbi a funcţionat ca releu pentru cealaltă. Mergând în direcţia aceasta ajungem la ceea ce se numeşte în literatura de specialitate etimologie multiplă. Aplicând diferite criterii, am putea clasifica toponimele după origine, după natura obiectului desemnat, după trăsăturile de bază al toponimelor.
După origine putem vorbi despre toponime de origine românească, de origine maghiară, româneşti de origine maghiară, ungureşti de origine românească, ţigăneşti de origine românească etc. După natura obiectului desemnat, avem: a) oiconime (nume de aşezări umane şi părţi ale acestora), b) morfonime (oronime)- denumiri toponimice pentru forme de relief şi părţile acestora: masive muntoase, munţi, vârfuri, dealuri, coline, movile, şesuri, podişuri, pante, văi, vârtoape, râpe etc. (după cum ne informează ConstantinescuDobridor, Mic dicţionar), c) hidronime (denumiri de ape), d) limnonime (denumiri ale apelor stătătoare), e) nume de puncte de reper, f) hileonime (nume de locuri împădurite), g) hodonime (nume de căi de comunicaţie). Unele sintagme sunt doar la începutul procesului de toponimizare, cu un statut încă incert, având un viitor incert – după cum se arată în Toma, I., Factori p. 255 şi urm. O clasificare interesantă a toponimelor oferă Iorgu Iordan în lucrarea amplă Toponimia românească (pp. 16). Vorbim despre a) nume topografice, b) toponime sociale, c) toponime istorice şi d) toponime psihologice. Am preluat şi această clasificare cu exemple date din zona cercetată. Doctorul Réthy László în lucrarea citată mai sus, după natura apelativelor vorbeşte despre a) oiconime care se referă la râuri, lunci, ape stătătoare şi izvoare; b) oiconime care reflectă realităţile orografice ale judeţului; c) oiconime cu referire la poziția geografică, la caracteristicile spaţiale, la realitățile pedologice; d) oiconime care se referă la păduri, zăvoaie, plantaţii, terenuri defrişate (Kodor din r. codru, Dobric, Huci, Tioc – Tők, Bretea – Szász-beréte, din germ. Brecht „teren defrişat”); e) oiconime din nume de plante (Fizeşu Gherlii – Fűzes „răchitiş”, Borzaş – Borzás din apelativul
bodzás „pădurice de soci”, Cetan – Csatány –de
comparat cu r. cetină, cu scr. cetina); f) oiconime din nume de animale, activitatea de păşunat şi creşterea animalelor (Purcăreţ, Părău Porcului- Disznópataka); g) oiconime referitoare la ocupaţii şi instituţii (Ţigău – Szászcegő din apelativul cege, instrument de pescuit prin care se opreşte apa cât este lăţimea apei, Baţa – Baca au la origine acelaşi etimon ca românescul baci, Uriu – Őr, Ocna Dej); h) toponime redând numele cnejilor fondatori şi relaţii sociale în legătură cu întemeierea localităţii (Ciceu Giurgeşti, Negrileşti); i) oiconime referitoare la biserica romano-catolică şi la instituţiile bisericeşti (Cristeştii Ciceului, Sânmărghita, Mănăşturel); j) oiconime din nume de persoane
(Beclean – Betlen, Mica – Mikehaza); k) oiconime obţinute din etnonime (Unguraş, Lăpuşu Unguresc, Lăpuşu Românesc, Rusu de Sus, Sasnireş = Nireş – Szűsznyires, Beşeneu = Viişoara – Besenyő). În Capitolul IV sunt tratate toponimele pe localităţi. Datele istorice sunt luate din cele şapte volume ale monumentalei Monographii a comitatului Solnoc-Dăbâca a lui Kádár József, apărută în 1990 şi în anii imediat următori la Dej, capitala comitatului şi apoi a fostului judeţ Someş; cele referitoare la evoluţia în timp a oiconimelor sunt luate din lucrarea lui Kádár, din Dicţionarul localităţilor din Transilvania al lui Coriolan Suciu şi din dicţionarul trilingv (român-maghiar-german) al numelor localităţilor din Transilvania, avându-i ca autori pe Szabó M. Attila şi Szabó M. Erzsébet, apărut la Ed. Kriterion, Bucureşti, 1992. În privinţa toponimelor, Kádár József a folosit o lucrare mai veche a lui Pesty Frigyes, apărută în doua jumătate a secolului al XIX-lea. La începutul capitolului am consemnat toponimele Dejului şi ale Becleanului dar numai cele din secolele anterioare – două centre urbane în jurul cărora gravitează satele ale căror toponime sunt tratate apoi pe larg şi diacronic, şi sincronic. Cu Dejul şi Becleanul am mers doar până la 1900 (ultimele date oferite de Kádár József sunt luate din anul 1899). În secolul al XX-lea, marile frământări istorice (acalmie, Primul Război Mondial, Unirea Transilvaniei cu România, ocuparea părţii de nord-vest a Transilvaniei de Ungaria, Al Doilea Război Mondial, perioada comunistă, perioada de după evenimentele din 1989) şi-au pus amprenta asupra numelor părţilor localităţilor urbane, a străzilor. În felul acesta prezenta lucrare ar fi devenit supradimensionată, ceea ce am încercat să evităm. Urmează în capitol toponimele din localităţile rurale din zona cercetată: după cele de pe malul drept al Someşului, urmează cele de pe malul stâng (Coldău, CristeştiiCicelului, Uriu, Reteag, Baţa, Mănăşturel, Cuzdrioara, apoi Măluţ, Braniştea, Sânmărghita, Mica). Am enumerat spre sfârşitul capitolului şi toponimele din Ilişua, Hăşmaşu Ciceului – sate mici aparţinătoare comunei Uriu – şi, din Nireş (o localitate mai mare în com. Mica), deşi acestea nu se află pe lunca Someşului, pentru a arăta că localităţile mai mici ca număr de locuitori şi suprafaţă a hotarului, precum şi localităţi cu
hotarul mai întins şi cu relieful variat pot avea şi au, de regulă, cu mult mai multe toponime decât cele situate pe şes, cum este cazul localităţii Mănăşturel. Am arătat de când avem primele atestări ale localităţilor, ale oiconimelor, de când avem documente cu numele părţilor de hotar şi care sunt acestea, care sunt toponimele localităţilor la zi, urmărind şi evoluţia fonetică a unora dintre ele… Este un capitol întisn de peste 130 de pagini. Teza de doctorat se încheie cu câteva concluzii finale pe care le redăm şi aici: 1. Toponimele din Valea Someşului Mare constituie un tezaur lingvistic, istoric pentru localităţile de aici, o oglindă a culturii tradiţionale a oamenilor locului, un tezaur cultural imens. 2. Viaţa în comun a românilor, ungurilor, saşilor, evreilor, romilor etc., pe parcursul secolelor se oglindeşte într-un mod special, mediat, în toponimia zonei. 3. Interferenţele culturale se reflectă în interferenţele lingvistice, mai ales în interferenţele lingvistice româno-maghiare. La nivel sincronic, acestea sunt opacizate şi adesea taxate ca greşeli, nedorite din cauza influenţării reciproce a limbilor, cu efecte nedorite. La nivel diacronic, interferenţele sunt foarte concrete în fiecare limbă, efectul influenţărilor reciproce au îmbogăţit fiecare limbă. Greşelile interferenţiale ale momentului se pot răspândi sub forma undelor, pot fi acceptate de un număr ce în ce mai mare de vorbitori şi se pot generaliza, ca orice schimbare lingvistică, inovaţie lingvistică. Uzul consacră după o vreme aceste schimbări. Ele devin fapte de limbă „corecte” pentru că „aşa se zice”. 4. Într-un mediu bilingv, multietnic, cu o istorie comună multiseculară, toponimia reflectă viaţa în comun a oamenilor ce aparţin diferitelor comunităţi lingvistice, dar uneia şi aceleiaşi comunităţi de vorbire bilingve. 5. Într-o comunitate de vorbire bilingvă nu toţi vorbitorii sunt bilingvi. Bilingvii mânuiesc cu egală uşurinţă două limbi, iar în cazurile în care recurg la împrumut (lexical) rostesc cu uşurinţă şi sunetele străine din cuvântul preluat. Cel care adaptează drastic şi din punc de vedere fonetic şi din punct de vedere morfologic este monolingvul, fiind obligat să recurgă la acest procedeu pentru că îi lipseşte capacitatea fizică şi psihică de a
mânui elementele străine, cu însuşirile lor specifice. 6. Împrumutul lexical este un împrumut vizibil, iar calcul lexical, semantic, morfologic, frazeologic, calcul combinat constituie interferenţe ascunse. 7. Botezarea locurilor se face de către „primul ocupant” al teritoriului, de regulă, de întemeietori, de primii colonişti. Populaţia (de altă etnie) venită ulterior, de regulă, învaţă de la primii ocupanţi toponimele folosite de aceştia. Sunt şi excepţii. Uneori putem vorbi despre toponimizare paralelă. 8. Pe parcursul secolelor, raportul demografic-etnic, raportul dintre comunităţile cu diferite limbi materne, se poate schimba şi populaţia venită ulterior poate ajunge să constituie majoritatea (covârşitoare), poate prelua spontan, pe nesimţite iniţiativa toponimizării. În felul acesta pe parcursul a 100-200 de ani sistemul de toponime elaborat într-o anumită limbă poate ceda, rând pe rând, locul privilegiat până atunci, toponimelor denominatorilor de altă limbă maternă. 9. Traducerea toponimelor dintr-o limbă în alta de către oamenii locului, în mod spontan, în mod pragmatic, este un fenomen natural, inofensiv, simplu şi uşor, iar traducerea pe cale administrativă, în scopuri politice este o lovitură dată culturii („pure” sau „mixte”), care a elaborat sistemul toponimic respectiv. 10. Oamenii simpli din popor sunt concetăţenii noştri, care au elaborat cultura lor tradiţională, ca răspuns la nevoile lor vitale, au gândit şi au simţit în graiuri, subdialecte, dialecte ca bogăţii ale idiomurilor, fapt pentru care merită respectul cercetătorului. 11. Adesea, schimbările în raporturile de proprietate duc la anumite schimbări în sistemul de toponimie. 12. De multe ori schimbarea unui element poate provoca şi alte schimbări în sistem. 13. Oamenii denumesc locurile după ceea ce li se pare lor mai important în legătură cu locul respectiv. 14. Împrumuturile lexicale şi toponimice repetate, într-o direcţie şi alta, succesiv, pe parcursul vremurilor, cu tot atâtea adaptări fonetice şi morfologice, fac ca apelativele din
care provin toponimele să se piardă din memoria colectivă a denominatorilor, etimoanele să se opacizeze, fără ca numele respective să-şi piardă funcţia lor lingvistică: de individualizare, diferenţiere, de identificare. Dacă un toponim şi-a păstrat legătura sa naturală cu apelativul şi ele se susţin reciproc, îşi vor continua existenţa în cadrul aceluiaşi vocabular. Dacă legătura aceasta s-a întrerupt şi apoi apelativul a fost eliminat, toponimul tot îşi continuă existenţa independent şi îşi şi păstrează funcţia sa esenţială: de a denumi obiecte singulare, ca orice substantiv compus. 15. Ignorarea categoriilor gramaticale ale etimoanelor, ale etimoanelor toponimelor împrumutate este un lucru firesc: ele oricum vor fi adaptate fonetic şi morfologic în sistemul limbii primitoare. 16. Există structuri lingvistice multe, semisintagme, cuvinte care îşi încep drumul lor în procesul de toponimizare. Acest proces poate merge până la opacizarea completă a apelativelor/ etimoanelor sau se poate opri, se poate întrerupe şi locul acestora poate fi ocupat de un alt cuvânt, o altă structură, de un toponim nou. 17. Acelaşi etimon apelativ, în procesul de toponimizare, în localităţi diferite, în condiţii diferite, poate evolua diferit, poate ajunge la faze şi forme diferite. 18. Raporturile de proprietate existente în societate, în colectivităţile la un moment dat, mai ales, într-un mediu geografic cu un relief puţin variat au o însemnătate deosebită în procesul de toponimizare. 19. Se pare că suntem în pragul unor noi schimbări majore în agricultura românească, în condiţiile în care România a devenit membră a Uniunii Europene. Probabil că în viitoarele decenii, vor urma noi comasări de trenuri; în condiţiile globalizării, ale circulaţiei capitalului, ale concentraţiei mijloacelor financiare, vor apărea noi proprietari şi nu este exclus ca soarta toponimiei noastre tradiţionale să fie periclitată. Pentru uşurarea lecturii am adăugat o listă de abrevieri şi o listă bibliografică de 180 de titluri şi un număr de hărţi topografice, luate de la primăriile localităţilor şi de la subiecţii anchetaţi.
În final, ne rămâne să ne gândim cu respect la şcolile şi cadrele didactice care neau format. Mulţumim în mod deosebit domnului prof. univ. dr. Victor V. Grecu, conducătorul ştiinţific al acestei lucrări. Ne gândim cu recunoştinţă şi la regretatul prof. univ. dr. Gheorghe Pop de la Universitatea de Nord din Baia Mare, care ne-a îndrumat paşii în prima parte a drumului nostru spre finalizarea acestei lucrări şi care între timp a plecat dintre noi, lăsând în urmă o operă importantă şi zeci de specialişti tineri formaţi printr-o muncă asiduă, făcută cu pasiune.
BIBLIOGRAFIA REZUMATULUI TEZEI DE DOCTORAT
1. Chiorboli, Jean, Langue corse et noms de lieux, Albiana, Ajacciu, 2008. 2. Constantinescu-Dobridor, Gh., Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980. 3. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011. 4. Densusianu, Ovid, Istoria limbii române (Histoire de la langue roumaine… 1901), vol. I., Originile; vol. II., Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1961. 5. Drăganu, Nicolae, Ancienneté et expansion des roumains d'après la toponymie, l'onomastique et la langue. 6. Drăganu, Nicolae, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii , Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1933. 7. Drăganu, Nicolae, Toponimie şi istorie, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1928. 8. Drîmba, Vladimir, Limbile cumană şi pecenegă în preocupările cercetătorilor români, în Limba română, 1-3, Editura Academiei Române, 1997. 9. Giurescu, C. Constantin, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971. 10. Grecu, V. Victor, Permanenţe istorice româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013. 11. Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Ed. Academiei R.P. Române, 1963. 12. Kádár, József, Szolnok-Doboka vármegye monographiája, II, Deésen, 1900; IV., Deésen, 1901; V., VII., 1902. 13. Kádár, József, Szolnok-Dobokavármegye nevelés- és oktatásügyének története, Dés, 1896. 14. Kálmán, Béla, Helynévkutatás és szóföldrajz, in Imre Samu…, Balázs János, etc. 15. Király, Francisc, Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară, Ed. Facla, Timișoara, 1990. 16. Köpeczi, Béla főszerkesztő, Erdély rövid története, 2. Kiadás, Akadémiai kiadó, Budapest, 1993.
17. Kristó, Gyula, A korai Erdély (895-1324), Szeged, 2002. 18. Pascu, Ştefan, Voivodatul Transilvaniei, vol. I, ediţia a II-a, Editura Dacia, Cluj, 1972. 19. Pascu, Ştefan; Theodorescu, Răzvan (coord.), Istoria românilor, vol. 3, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. 20. Petrovici, Emil, Continuitatea daco-romană şi slavii, Sibiu, 1942. 21. Petrovici, Emil, La population de la Transylvanie au 11e siècle, Bucarest, 1944. 22. Petrovici, Emil, Studii de dialectologie şi toponimie, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970. 23. Petrovici, Emil, Toponimie ungurească în Transilvania Medievală, extras din „Transilvania”, anul 74, nr. 2, Sibiu, 1943. 24. Réthy, László, dr., Szolnok-Dobokamegye nemzetiségi viszonyai és helyneveinek értelmezése, in Bornemissza Károly, id. Br., kiadta, Bíró Antal, egybeállította, Szolnok-Dobokavármegyei emlék. (Magyarország ezredéves ünnepére), Deésen, 1896. 25. Sala, Marius; Mihăilă, Gheorghe, Cristalizarea limbii române, în Pascu, Ştefan; Theodorescu, Răzvan, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. 26. Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Ed. Acad. Republicii Socialiste România, 1967 27. Szabó T., Attila, Az Isztambulba, illetőleg a Malomba-típusú helynévkölcsönzés kérdéséhez, in „Magyar nyelvjárások”, VII-1961. 28. Szabó, M. Attila, Szabó M. Erzsébet, Dicţionar de localităţi din Transilvania, Kriterion, Bukarest, 1992. 29. Szász, Ştefan, Interferenţă şi transfer în bilingvismul român-maghiar din Uriu, vol. I-II-III, Editura Clusium, 2008. 30. Tagányi, Károly; Réthy, László; Pokoly, József, Szolnok-Dobokavármegye monographiája, I, Deésen, 1901 – vezi Kádár J. 31. Toma, Ion, Factori (extralingvistici) favorizanţi în procesul de toponimizare, în CL, I-II. / 1993, p. 255.
